„Cine nu se îngrijeşte de lucrurile mici va cădea încetul cu încetul în cele mari”.
Asta e o vorbă de ascet, Avva Dorotei. Mi-a răsărit în minte ieri, când am trecut pe lângă Obor şi am revăzut în mulţimea înghesuită la semafor un chip despre care am scris acum doi ani.
Nu ştiu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă
sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic şi sanitar, cum era Oborul, au ceva special. Totul este mult mai direct
, mai intens şi necenzurat: culorile, mirosurile, strigătele, fumul
grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sacoşelor şi bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more. Un fel de îngheţată de exces cu topping de lipsă.
Cred că primul
sentiment pe care-l încerc mereu când ajung în piaţa din Giurgiu, de exemplu, e că viaţa e mereu în cu totul altă parte decât credeam cu cinci minute înainte. Chiar şi preocupările cele mai imediate sau grosolane - mici şi bere - dacă sunt practicate cu sinceritate şi devotament îmbracă forma perfecţiunii. Iar mutrele voioase ale negustorilor şi beţivanilor te fac să începi să-ţi numeri motivele sau posesiunile care te fac la fel de exuberant.
E aceeaşi curiozitate de a şti, de a înţelege cât şi ce îţi trebuie pentru a încerca acea bucurie de grad zero, care se declanşează când muşti dintr-un măr, când te întinzi, când simplul
fapt că eşti viu devine o sărbătoare. Chipul pe care l-am revăzut era al unei ţigănci fără vârstă, pe care am urmărit-o în timp ce-şi aranja marfa pe o lădiţă, undeva, prin praful din Obor.
Era înrudită cu toate figurile interesante pe care le poţi vedea pe Discovery, în filme de călătorii prin locuri exotice sau prin arhivele de etnografie. Avea privirea aceea care străpunge obiectivul aparatului sau al camerei şi ţi se înfige direct între ochi, pentru toată viaţa. Avea o ţigară în colţul gurii, pe care a ţinut-o aşa până când s-a stins şi căpăta un aer caraghios când închidea un ochi, ferind fumul.
Gesturile ei lente şi măsurate îmi spuneau că mâncase ceva bun
şi foarte sigur băuse suficient cât să înţeleagă că nu are niciun motiv să se grăbească. Şi în tot acest timp zâmbea ca şi cum ar fi cântat ceva pentru ea, pe jumătate în gând, pe jumătate îngânat. Aranja tacticos lădiţa aia prăpădită, netezea hârtia, întindea bine de colţuri şi se tot foia pe lângă o traistă mică.
Aşteptam să scoată marfa, pentru că tot ritualul părea făcut să întâmpine ceva grozav de important. Nu reuşeam totuşi să-mi imaginez ce ar fi putut să vândă, mai ales că bocceluţa era mult prea mică pentru scenarii somptuoase. A mai fumat o ţigară, odihnindu-se. Scena avea o graţie şi un mister care mă umpleau de bucurie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu